– Dragă Tudor, te felicit pentru această apariţie editorială intitulată Mareşalii Palatului. Demnitari ai Curţii regilor României 1866-1947 (Editura Corint, 2022), iar prima întrebare pe care ţi-o adresez este referitoare la momentul în care ţi-a venit ideea de a scrie despre acest subiect. De ce?

– Dragă Simona, îmi face întotdeauna plăcere să vorbesc despre subiectele pe care le-am cercetat şi îţi mulţumesc pentru această ocazie. M-am gândit de multe ori la faptul că o lucrare de istorie, pe lângă trecutul pe care îl evocă, are şi ea o poveste: de exemplu, am început să scriu La şcoală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine (Editura Corint 2016) după o întâlnire fericită cu ultimii colegi de clasă palatină ai regelui Mihai, Radion Chiaburu şi Lascăr Zamfirescu. În cazul de faţă, lucrarea are o filiaţie academică, pornind de la teza de disertaţie. Am ales acest subiect în anul 2018, cu puţin timp înainte de susţinerea tezei de licenţă, o analiză a principiilor de organizare ale dinastiei române. Coordonatorul meu, Andrei Florin Sora, mi-a oferit prilejul unor discuţii foarte productive, în care am comentat idei, ipoteze şi direcţii de cercetare viitoare. Una dintre constatări a fost aceea că în istoriografie nu s-a acordat o mare atenţie oamenilor de lângă familia regală românească. La acel moment, despre organizarea Curţii Regale a României au scris, bazându-se pe un studiu riguros al arhivelor, două autoare, Ştefania Dinu şi Adriana Mazilu. Preferând drumurile mai puţin bătătorite, am fost tentat de ideea unei monografii dedicate funcţiilor de la Curte. În faza de început, am explorat, pe rând, toate categoriile de la Palat: servitorii, funcţionarii de cancelarie, doamnele de onoare, aghiotanţii şi, în fine, m-am oprit asupra mareşalilor, socotind că funcţia de mareşal al Palatului a fost multă vreme cea mai importantă demnitate în serviciul direct al regelui.

– Te invit să le explicăm şi cititorilor ce este un mareşal al Palatului...

– Până la apariţia lucrării, adesea m-am lovit de un blocaj în a explica tema disertaţiei mele oamenilor cu care discutam, majoritatea fiind înclinaţi, când auzeau de „mareşalii Palatului”, să-i asocieze şi confunde cu mareşalii Armatei Române. Cei doi termeni au aceeaşi bază semantică, primii „mareşali” fiind maeştrii grajdurilor regale, păstrătorii cailor suveranului. Rolul militar a evoluat înspre funcţia de mareşal al Armatei, cu un rol de vârf în comandamentul militar sau un statut onorific, în timp ce funcţia administrativă şi ceremonială s-a cristalizat în postul de mareşal, prezent la majoritatea curţilor regale europene, unde este o demnitate civilă, care, în cazuri excepţionale, poate fi îndeplinită şi de un militar.

– Care sunt atribuţiile acestor mareşali?

– Rolurile mareşalului diferă în funcţie de organizarea şi dimensiunea curţii respective. În genere, el este responsabil de coordonarea şi supravegherea serviciilor Palatului şi de reprezentarea Curţii în raport cu cei din exterior. Curtea românească fiind una de dimensiuni mai modeste, care nu au crescut mult nici după proclamarea Regatului, în 1881, mareşalul a ajuns un factotum, îndeplinind şi rolul de „maestru de ceremonii” până ce o astfel de funcţie a fost creată după Marea Unire, în 1920. Angajările la Curte, programul zilnic, audienţele, festivităţile şi ceremoniile – totul trecea prin mâinile sale înainte de a fi supuse atenţiei regelui.

– Care este statutul său în raport cu regalitatea şi Palatul?

– În România, dar şi în alte monarhii, curtea regală era organizată ca o instituţie privată, finanţată din veniturile publice ale regelui, „lista civilă”. Ca atare, mareşalul era un om ales de rege, care, atunci când era un civil, deşi avea statutul unui demnitar privat, era un partener de discuţii în rang egal cu oamenii politici ai vremii, întrucât ei ştiau că vocea mareşalului comunică ideile suveranului. Când mareşalul e un militar, acest raport nu se schimbă, ba chiar are şi autoritatea dată de uniformă. În cadrul Palatului, mareşalul reprezenta o autoritate care purta o mare răspundere, fiindcă în foarte multe situaţii trebuia să ia decizii în chestiuni de detaliu pentru care nu se cădea să-l deranjeze pe rege. Din acest motiv, personalul de la curte îi acorda toată deferenţa pentru că depindeau de dispoziţiile sale în activitatea lor. El avea ultimul cuvânt, dacă nu se ajungea şi la rege, pentru angajări, pedepse, promovări şi concedieri, aşa încât o laudă sau o reprimandă din partea unui mareşal conta mult.

– Cum ajungeai într-o funcţie de mareşal? Care erau criteriile de eligibilitate?

– Un mareşal trebuia să fie un supus (cetăţean) român, funcţia nu putea fi acordată unui străin. Un mareşal trebuia să fie apartizan, să nu-şi manifeste eventualele simpatii politice şi să fie cât se poate de discret cu informaţiile pe care le posedă. Pentru a fi un reprezentant al regelui şi un partener de dialog credibil, era foarte important să-şi fi construit deja o reputaţie bazată pe merit, nu putea fi un „ilustru necunoscut”. Conta foarte mult să aibă o educaţie bine întemeiată, să fie manierat, elegant, prezentabil, neconflictual. Obligatoriu, trebuia să cunoască franceza, care era limba diplomaţiei europene şi a corespondenţei regale. Civilii care au ocupat funcţia au fost mai degrabă membrii unor familii boiereşti, parte din elita societăţii, care aveau şi o experienţă instituţională: de regulă erau foşti diplomaţi, fiindcă cerinţele coincideau în majoritatea punctelor. De multe ori au fost preferaţi ofiţerii fiindcă aveau toate atuurile: nu au dreptul să facă politică, au prestigiul funcţiei militare, cu atât mai mult când erau veterani de război, şi au de regulă talente organizatorice puse în valoare de rigoarea şi disciplina cazonă.

– Cum era candidatul ideal? Ce calităţi trebuia să întrunească pentru a ocupa acest post?

– Mareşalul ideal era o persoană a cărui imagine, idei şi acţiuni se confundau, în timpul îndeplinirii funcţiei, cu interesele regelui. Un mareşal nu trebuie să aibă o agendă personală, pentru că suveranul vrea să se poată baza pe sfaturile sale dezinteresate şi să poată avea încredere că, în momente de criză politică, va urma cu stricteţe linia de acţiune pe care a decis-o monarhul, care controla jocul politic prin faptul că numea executivul care forma legislativul. În acelaşi timp, unui mareşal îi este de mare folos regelui atunci când are propriile contacte şi relaţii la vârful politicii, pe care le foloseşte pentru a-şi desfăşura cât mai bine misiunea. Funcţia de mareşal era şi prestigioasă, şi întrucâtva ingrată, nu de puţine ori apare percepţia că onorabilul mareşal „se ocupă (şi) cu vesela palatului”. Ca atare, nu era „punctul final” pe care să şi-l dorească cineva pentru cariera sa, fie el diplomat sau militar. În 1885, diplomatul George Ghica, căruia i s-a oferit funcţia de mareşal, a preferat numirea ca ministru la Constantinopol. În 1943, într-un context intern şi internaţional mult mai complicat, Vasile Grigorcea, tot un diplomat, a preferat să rămână la Vatican decât să revină la Bucureşti ca mareşal al Curţii. Cât pentru militari, vorba „orice soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal” are aici o valoare limitată: orice general ajuns la Curte speră să promoveze ca ministru al Armatei, şef al Marelui Stat Major sau la comanda unei mari unităţi.

– Cum era o zi din viaţa unui mareşal?

– Mareşalul avea un rol împărţit între treburile interne ale Palatului şi reprezentarea regelui. Într-o zi îl puteam vedea cu nasul în facturi, urmărind calculele privind deficitul creat de cheltuieli excesive la bucătăria regală, alteori avizând răspunsurile pentru cererile de audienţă, solicitările pentru ajutoare sau aplicaţiile pentru titlul de „furnizor al Curţii Regale”, iar la ocazii festive îl puteam privi într-o splendidă uniformă, bătând cu bastonul în podea pentru a anunţa intrarea „Majestăţii Sale Regelui”. Dată fiind varietatea problemelor de care se ocupă, mareşalul nu are un program de lucru care începe şi se termină la o oră fixă: uneori poate rezolva totul în câteva ore, alteori trebuie să suporte un program foarte încărcat, mai ales când sunt necesare pregătiri pentru ocazii speciale: vizite, festivităţi, funeralii... Mareşalii, ca şi alţi curteni, au şansa de a călători prin ţară şi mai ales în străinătate, însoţind sau reprezentând familia regală. Curtea regală reprezenta nu doar un organism instituţional, ci şi o comunitate, iar mareşalul căuta să întreţină o atmosferă în care există, pe de o parte, relaţii foarte stricte, iar, de cealaltă, un spirit de solidaritate, o mândrie de a fi „în slujba regelui”, funcţiile nefiind foarte bine plătite... În timpul regelui Carol I, mareşalul era invitat să dejuneze cu suveranul numai la ocazii festive: în restul timpului el prezida „masa mareşalului”, menită să unească personalul superior şi să creeze un fel de „spirit de echipă”.

– Care au fost cei mai importanţi mareşali ai Palatului şi prin ce anume s-au remarcat ei?

– O să încep cu civilii. Primul mareşal, în 1866, a fost George Filipescu, care, ulterior, a fost primul ministru rezident la Sankt Petersburg. Cel mai lung serviciu de mareşal l-a avut Theodor Văcărescu: era de opt ani în funcţie în 1881, în momentul proclamării Regatului. El a scris Ceremonialul Curţii Domneşti, revizuit ulterior ca Ceremonialul Curţii Regale, un manual de protocol, care explică desfăşurarea fiecărui tip de ceremonii care se bucură de prezenţă regală. A avut un rol important şi în legătură cu „Războiul de Independenţă”, cu un an înainte a fost trimis în restrânsa delegaţie primită de ţarul Alexandru al II-lea la Livadia, când s-au deschis discuţiile pentru o convenţie româno-rusă. Având şi o formaţie de ofiţer, în 1877 l-a însoţit pe Carol I pe frontul de la Plevna, ca aghiotant domnesc. În 1882 a părăsit curtea, revenind la o carieră diplomatică, delegat în capitale importante: Bruxelles, Roma şi Viena. La următorul război, cel de „întregire”, mareşalul curţii regelui Ferdinand a fost Henri Catargi, nepotul Olgăi Mavrogheni, care după război a avut o îndelungată misiune diplomatică la Bruxelles. În fine, la curtea regelui Mihai I s-a remarcat diplomatul Ioan Mocioni-Stârcea, care a jucat un rol important în coagularea grupului care a pregătit ieşirea din alianţa cu Axa, la 23 august 1944. Între militarii care au ocupat funcţia de mareşal regăsim generali care au ocupat şi înalte funcţii militare şi politice. Generalul Constantin Sănătescu era mareşalul Palatului la 23 august 1944, când a format guvernul proaliat care a adus un scurt reviriment democratic. Sănătescu a fost singurul mareşal de curte care a ajuns prim-ministru.

– Ce surse ai folosit pentru documentare şi care a fost cea mai mare provocare pe parcursul cercetării?

– M-am bazat preponderent pe surse de arhivă. Arhivele Naţionale ale României păstrează, la serviciul central, fonduri vaste cu documentele arhivei Casei Regale ale României. Pentru a urmări biografiile mareşalilor am recurs şi la arhive speciale: diplomatice, militare, ale Securităţii... Accesul la arhive a fost relativ simplu, cu excepţia anilor pandemiei când, timp de mai multe luni, sălile de studiu au fost închise, în diferite perioade şi în funcţie de instituţii. Cea mai mare provocare, însă, a fost faptul că mă aflam pe un teren nou, într-atât încât nu aveam măcar o listă completă a mareşalilor şi am fost nevoit să propun eu una. Nu a fost simplu pentru că funcţia de mareşal nu a avut o continuitate perfectă: în 1882, după demisia lui Theodor Văcărescu, eram tentat să cred că a dispărut până când, studiind atent practicile de la curte, am constatat că, atunci când nu exista un titular al funcţiei, rolul ei era îndeplinit de şeful Casei Militare a regelui. Aici, trebuie explicat faptul că monarhul, fiind şeful statului şi comandantul suprem al armatei, are nevoie atât de un aparat civil, cât şi de o suită de militari. De cele mai multe ori, mareşalul conducea Casa Civilă şi era superior în rang şefului Casei Militare, căruia nu-i venea uşor să se subordoneze unui civil, iar această relaţie putea stârni tensiuni, rezolvate de multe ori prin preluarea concomitentă a funcţiei de mareşal de către şeful Casei Militare. Din cei 21 de mareşali, zece au fost de fapt generali activi care au condus şi Casa Civilă, şi Casa Militară. O altă dificultate a cercetării este aceea că organizarea şi desfăşurarea activităţii Curţii a fost codificată destul de târziu într-un regulament general: în timpul regelui Ferdinand apar primele dispoziţii, suplinind o lipsă care ar putea părea curioasă venind dinspre domnia regelui Carol I, cu excepţia Ceremonialului şi a unor dispoziţii punctuale. Explicaţia mea este că a existat multă vreme o transmitere orală a normelor, dar, pe măsură ce aparatul de lucru al Palatului a crescut în dimensiuni şi s-a profesionalizat, a devenit necesar ca fiecare funcţie să aibă o „fişă a postului”.

– Această funcţie de mareşal al Palatului a cunoscut de-a lungul timpului momente diferite ca importanţă?

– Desigur. În 1866, mareşalul era în mai mare măsură un „maestru de ceremonii” şi un reprezentant al regelui decât un administrator, dar în timp i s-au dat tot mai multe sarcini de detaliu. După plecarea lui Theodor Văcărescu, regele Carol I nu a reuşit să mai numească un titular civil al funcţiei de mareşal: până în 1914, toţi au fost militari, cu două excepţii: în anul 1900, Carol al II-a readus în slujba sa pe George Filipescu ca „mare mareşal” (era deja bătrân şi bolnav şi a murit doi ani mai târziu), iar în 1902 l-a numit mareşal pe generalul Mihail Priboianu, care până atunci îi fusese aghiotant şi, pentru a putea fi angajat ca civil, a trebuit să demisioneze din armată (a murit în 1906, la sfârşitul anului în care s-a serbat jubileul de 40 de ani). Or, aceşti generali care erau şi mareşali trebuiau să fie foarte organizaţi pentru a putea coordona şi activitatea aghiotanţilor, şi pe cea a personalului civil. În timpul domniei regelui Carol I s-a mai întâmplat un lucru: în 1884 s-au înfiinţat Domeniile Coroanei, iar, în „Almanahul de Gotha”, administratorul Domeniilor a fost înscris în fruntea ordinii de precădere a demnitarilor Curţii. Iancu Kalinderu, care a îndeplinit această funcţie timp de douăzeci de ani, până la moartea sa, cu un an înaintea regelui Carol I, i-a fost acestuia un important consilier politic. În ultimul an al vieţii sale, regele Carol I l-a numit, ca succesor al defunctului Kalinderu, pe Barbu Ştirbey, prefigurând rolul politic atât de important pe care l-a îndeplinit pe lângă regele Ferdinand în timpul Primului Război Mondial. După Marea Unire, când reforma agrară a redus dimensiunea şi importanţa Domeniilor Coroanei, a fost creată o nouă funcţie, cea de şef superior al Curţii, numit apoi „ministrul Casei Regale”, încredinţată diplomaţilor Nicolae Mişu şi Constantin Hiott. Până la sfârşitul Regenţei, şeful Casei Militare era, formal, şi mareşal, însă rolurile tradiţionale ale mareşalului, întâi în chestiuni ceremoniale, apoi administrative, au fost preluate treptat de ministrul Casei Regale. În 1930, regele Carol al II-lea a revenit la sistemul dinainte de 1884. Găsindu-şi un colaborator de nădejde, un ofiţer de cavalerie numit Ernest Urdăreanu, regele a recurs la repetate reorganizări pentru a-i oferi acestuia tot mai multă putere, contând pe devotamentul său absolut. Prin urmare, funcţia ocupată de Urdăreanu primea super atribuţii, după care era diminuată sau desfiinţată: timp de câteva luni a fost şi cea de mareşal, ocupată apoi de diplomatul Constantin Flondor, dar cu un rol redus, mai apropiat de cel de la începuturile funcţiei. În 1938, pentru Urdăreanu a fost recreată funcţia de „ministru al Casei Regale”... Într-un fel, acesta a fost apogeul curţii regale sub aspectul dimensiunii şi, dacă vreţi, al pompozităţii. În septembrie 1940, rolul politic al regelui fiind diminuat odată cu dictatura antonesciană, şi aparatul curţii a fost restrâns şi pus sub un control guvernamental până atunci inexistent sau foarte discret. Modul de organizare a curţii a reprezentat un motiv de dispute între rege şi Antonescu, „Conducătorul” vrând să-i impună ofiţeri care, fiind şi mareşali, să supravegheze activitatea familiei regale. Numirea unui mareşal civil, în 1942, a oferit regelui o anumită libertate de acţiune. Punctul culminant s-a consumat într-un conflict deschis între Casa Civilă şi Casa Militară, soluţionat prin numirea generalului Sănătescu. Deja fusese momentul Stalingrad, iar Antonescu avea probleme mai stringente... Regele a reuşit să adune în jurul său oameni devotaţi, care i-au fost alături la 23 august 1944 şi, în bună măsură, au rămas la Palat până la lovitura de stat antimonarhică din 30 decembrie 1947. Ultimul mareşal a fost Dimitrie Negel, care l-a însoţit pe fostul suveran în exil.

– Care a fost marele merit al mareşalilor, ce au adus ei în plus în organizarea administrativă şi a puterii în contextul Palatului?

– Funcţia de mareşal este indispensabilă pentru buna funcţionare a unei curţi regale: numele ei poate să difere, dar nevoia unei „mâini” şi a unei „voci” a regelui există întotdeauna şi cineva trebuie să îndeplinească aceste roluri. Mareşalii alcătuiesc un tablou care reflectă, prin extensie, personalitatea regelui şi calitatea elitelor de care poate dispune în serviciul său direct. Curţile regale preţuind, prin excelenţă, continuitatea şi consecvenţa, meritele unui mareşal se regăseau la nivelul faptelor „banale” de zi cu zi. Câţiva dintre ei au fost testaţi în momentul unor crize politice şi internaţionale. Loialitatea este un criteriu important, iar toţi mareşalii au dovedit-o: chiar şi Urdăreanu, cu toate păcatele lui, cel puţin faţă de regele Carol al II-lea. În timpul „grevei regale” din 1945, Dimitrie Negel a fost ameninţat direct că va fi considerat răspunzător pentru atitudinea regelui Mihai faţă de guvernul Groza, dar în niciun moment nu a părut tentat să facă vreun compromis cu sovieticii. În încheiere, aş aminti faptul că, după 1989, regele Mihai şi-a organizat aparatul de lucru din ţară după tradiţiile din timpul monarhiei, iar, într-o adaptare faţă de contextul republican, s-au folosit nume noi, funcţia de mareşal fiind intitulată „şef al Casei Majestăţii Sale”. Îndrăznesc să afirm că istoria mareşalilor Palatului ar putea oferi un model şi instituţiilor republicane, în speţă Administraţiei Prezidenţiale, pentru care buna organizare, reputaţia şi un oarecare fast sunt importante ca şi pentru o curte regală.